Ieri a fost ziua cu cele mai multe vehicule rusești lovite de ucraineni. 312 bucăți, pe tot frontul. Între linii, rușii circulă cu toate ciurucurile. De la Jiguli la buhănci, cașcarabete, căruțe, cu măgari, cu biciclete

Mihai Costache

Ieri a fost ziua cu cele mai multe vehicule rusești lovite de ucraineni. 312 bucăți, pe tot frontul. S-a terminat demult cu boieria coloanelor de camioane. Nu că rușii nu ar mai avea deloc, mai au, firește, nu la fel de multe dar nici nu mai au nevoie.

Între linii, rușii circulă cu toate ciurucurile. De la Jiguli care l-au prins pe Gorbaciov, buhănci, cașcarabete, căruțe, cu măgari, cu biciclete – nu e doar improvizație, e și economie. Firește, pe seama soldaților.

Și e cumva hazliu: se laudă la televizor că niște operatori de dronă care stau într-un zgârie nori din Moscova vânează hi-tech obuziere Caesar dar soldații din front se dau cu trotineta.
Iar în front, cu sfânta cârcă ortodoxă.

În atac – motociclete, mopede, trotinete … + toate junghiurile decapotate cu flexul. Cred că s-ar da și cu skateboardul dacă ar avea o bucățică de asfalt între liziere.
But … ain’t stupid if it works!

Între a băga doișpe soldați într-un transportor atât de blindat încât poate fi neutralizat cu două drone în primii 35 de metri după care soldații sunt curățați tot cu dronele FPV cât timp se coțopenesc să iasă din fierătanii și să se împrăștie, rușii preferă să plece la atac împrăștiați pe motociclete. Sunt mai greu de nimerit cu drona și se deplasează cu o viteză mai mare decât cu auto-piciorul. Îi interesează să ajungă de la o lizieră la alta. Atât.
A, că soldații nu sunt protejați de vreun blindaj cât de cât … asta e. Ivane, ia cu schije. Dar motocicleta e o soluție suficient de bună încât rușii o folosesc de mai mult de un an și nu dau semne că ar renunța. Dimpotrivă.
Știu, și nemții erau cu motocicletele, dar Wermachtul a folosit motocicletele cum folosea cavaleria ușoară australiană caii: se deplasau pe cai dar luptau ca infanteriști. În plus, încă din Franța au învățat rapid că n-au cum să bage motocicletele cu ataș pe câmp ci doar pe șosea.

De la ce m-am luat: citeam memoriile generalului Franz Halder, care povestește – foarte pe scurt, despre regimentele Wermachtului încercuite în fața Moscovei de batalioane de schiori siberieni, în noiembrie – decembrie 1941.

Știam din Sven Hassel despre schiorii siberieni – sunt pagini epice – dar n-am “văzut” până acum conceptul în sine: deplasezi unități/ subunități cu viteză pe distanțe scurte. Fără zgomot, în cazul schiurilor.

Bine, și taica Sven și generalul Halder greșesc – schiorii nu erau siberieni, erau din Extremul orient, de la Pacific, divizii scoase din frontiera cu China ocupată de japonezi după ce rușii s-au lămurit că armata imperială se orienta spre Sud, nu spre Rusia.
Șansa Moscovei – și a lui Jukov, au fost nu tunurile aduse de la Ussuriisk, nici tancurile luate de la lacul Hassan, nici mitralierele Maxim aduse de la Dalnerecesk – ci vagoanele cu schiuri luate de generalul Apanasenko de la Habarovsk. Ideea i-a venit pe drumul spre Moscova.

NKVD-ul folosea schiori încă de la începutul anilor 30, când începuse extinderea lagărelor de exterminare prin muncă, să îi prindă pe evadați. În războiul de iarnă, rușii au văzut ce înseamnă schiorul finlandez și au ținut minte. N-au făcut nimic, pentru că se bazau pe motorizate iar planul lui Stalin nu era să lupte în Rusia ci în Europa, unde nu era cazul de schiuri. Apanasenko a pus batalioanele pe șipci – și ăsta a fost paiul care a rupt spinarea Wermachtului lângă Moscova.

Nemții erau la doi pași de oraș și își pierduseră deja suflul, amorțiți de frig. Rușii evacuau ce puteau. Arhive, ambasade, ministere, femei însărcinate, copii.
Aiurea, n-au evacuat niciun civil. N-aveau ei griji de genul ăsta. Până și mărețul Jukov propusese mutarea comandamentului armatei în estul Moscovei. Stalin a zis nu și a chemat zeci de divizii din extremul orient.

Nu a fost o treabă simplă. Cel care s-a ocupat de transferul a 300.000 de soldați ( bașca bulendrele ) din estul Siberiei la Moscova a fost generalul Apanasenko. Fălcosul din poză.
A dat alarma de luptă și i-a urcat în trenuri. În ordine, de la est spre vest. Evident, unitățile nu erau complete.

Le mai lipseau oameni, tunuri, muniție … schiuri … mă rog, chestii importante.
Iar Apanasenko a organizat, la Irkuțk, un punct de completare. Ăia din trenuri comunicau: nu avem atâția oameni. Ne mai trebuie atâtea tunuri. Încă un complet de muniție, vă rugăm.

La Irkuțk completările așteptau deja urcate în vagoane. Cât era schimbată locomotiva, noile vagoane se atașau la eșalon și dă-i, bagă Igoraș, cărbuni, că ne așteaptă Moscova.
Pentru că unii se mișcau mai încet decât alții, Apanasenko a început să “pună presiune” pe comandanți și a inaugurat un nou cimitir în Irkuțk. În trei săptămâni, cât a durat transferul diviziilor, a împușcat 878 de înși mai lenți. În plus, a degradat zeci de ofițeri.
Au coborât din trenuri, lângă Moscova. Vreo 20.000 au defilat prin Piața Roșie, pe viscol și au mers mai departe spre front. Care oricum era foarte aproape. Ceilalți au coborât din vagoane direct în luptă. Cu schiurile la ei.

Iosif Rodionovici Apanasenko a murit la Kursk, în 1943. L-a călcat un panzer mai nărăvaș.
Revenind la prima strofă, pierderile de motociclete + motocicliști ale rușilor sunt uriașe. Zeci pe zi. N-am alta explicație decât că pochii lor s-au aruncat cu aghiazma pe chestiile mari – rachete, tancuri, de-astea, nu s-au gândit și la astea mici.