Victoria lui Erdogan în aceste alegeri a venit, e drept, mai greu și cu oarece emoții, raportat la cât de uns merseseră lucrurile în precedentele. Acesta în sine reprezintă un motiv suficient pentru demersuri imediate ale puterii de la Ankara spre o reducere încă și mai dramatică a marjei de manevră pe care o au contestatarii săi – deopotrivă de pe scena politică și din societatea civilă. Nu va fi o acțiune fără riscuri de tulburări sociale, având în vedere faptul că, în esență, jumătate din țară nu îl agrează pe învingător. Dar o va face, pentru că acesta e cursul „firesc” în orice autocrație – și atunci când se simte contestată, și atunci când se consideră revalidată; pentru că orice autocrație e obsedată în mod natural de obținerea unui control „și mai” total; și o va face pentru că, de data asta, puterea a avut emoții și nu mai vrea să aibă parte de așa ceva data viitoare.

Ți se rupe inima când te gândești la ce ar putea urma pentru liderii opoziției și mai ales pentru opozanții din eșaloanele inferioare, care fuseseră activi, atât de activi încât au împins lupta până într-un istoric tur doi, dar care sunt mai puțin cunoscuți și, măcar prin asta, cu atât mai vulnerabili.

Ținuți în întuneric de aneantizarea de către regimul Erdogan a presei independente, a statului de drept și a libertății de expresie, momiți cu promisiuni SF și bani care pe care țara în realitate nu îi are, bombardați de putere cu spaime-fantomă și hipnotizați cu religia și naționalismul de grotă, o firavă majoritate a turcilor a decis că viitorul propriu merită jucat ca la ruleta rusească.

mai mult la : universul.net

Un autocrat și mai puternic, o țară și mai slabă